O rochie pentru Ofelia

Imagine

Un prieten drag mi-a lansat de mult o provocare: sa reflectez asupra relatiei dintre femeie si garderoba sa. Mai precis, prin ce mister, o rochie frumoasa asterne adesea drumul catre inima unei femei? Ca sa ii raspund, nu pot altfel decit sa plonjez in propria-mi relatie matasoasa cu hainele. Dincolo de dimensiunea lor pur decorativa, care incinta ochiul, vrajeste inima si goleste portofelul, hainele ne sunt o a doua piele. N-o spun eu, ci folozofii. Dar am simtit-o pe pielea mea, parol 😉 ! Neputind fi prea creativi cu cea originala, asta daca nu avem curajul nebun de a o personaliza acoperind-o de tatuaje, ne transpunem personalitatea in haine. Bine, bine, stim noi, asta in general, dar femeia? Ei bine, femeia cred eu are un „malaise” aparte care o face sa caute mai abitir compania hainelor care-i sunt pe plac: îi e greu sa se defineasca. Asta e regatul barbatului: logosul, ratiunea, discernamîntul. Un barbat stie foarte bine sa articuleze ce calitati are (daca isi cunoaste si defectele, jos palaria!) O femeie nu prea stie, ea le intuieste, si asta in momente privilegiate, dar nu ca stare continua. Ea are nevoie de accesorii care sa-i indice drumul spre sine. Aceasta numesc eu partea Ofelia din noi, partea vulnerabila care asteapta mereu privirea celuilalt care s-o defineasca. Fara interesul si privirea lui Hamlet, Ofelia se ineaca in propriu-i inconstient nesondat. Diafana ca un nufar, ea nu reuseste sa se discearna ca floare aparte si, ignorata de Hamlet, simbolul ratiunii, se pierde in valurile din care face parte. Venus s-a nascut din spuma marii, dar Venus are o constiinta de sine foarte bine conturata. Ofelia insa e difuza, iar asta o face sa ia la propriu drumul apelor. Pentru noi femeile, o rochie pe gustul nostru e adesea un adevarat colac de salvare a identitatii noastre mute.

Pe de alta parte, regatul feminin e simbolicul, iar hainele joaca aici un rol deosebit in a indica ceva ce cuvintele ei nu reusesc intotdeauna sa o faca. Si poate ca uneori femeia chiar prefera ambiguitatea simbolurilor, si nu vrea sa fie prea clara in a se exprima celorlalti. Ii lasa sa „o” presupuna, oferindu-le spre citire ambalajul exterior al hainelor ei. Ii provoaca – adesea inconstient – la o lectura, iar daca celalalt a acceptat jocul acesta, ea ii ghiceste nivelul de interes si de inteligenta. De aceea, cind un barbat are inspiratia de a darui unei femei o rochie frumoasa, recunostinta femeii are mai mult decit o cauza frivola. E recunostinta de a fi recunoscuta in propria-i frumusete, daca-mi permiteti jocul asta lexical. El tocmai i-a oferit o oglinda care-i intoarce ei, de fiecare data cind o poarta, un chip frumos. Iar aceasta frumusete proaspat recuperata din ochii barbatului si din finetea rochiei nu poate decit sa amplifice frumusetea naturala a femeii.

Oare destinul Ofeliei nu ar fi fost altul daca Hamlet ar fi acceptat sa se intoarca cu privirea spre ea? Daca i-ar fi daruit rochia de mireasa care ar fi salvat-o? Daca ratiunea noastra ar accepta in sfirsit cununia cu inima?

Anunțuri

Femeia de altădată…

ImagineNe-am îndepărtat de trup şi de acareturile lui, deşi poate îl dăm cu mai multă cremă decît bunicile noastre. Din păcate atenţia asta e superficială, lipsită de profunzimea rostului. Şi asta vă spune o maniacă a cosmeticelor. Cu treburile gospodăreşti stăm şi mai prost. Le facem că trebuie să le facem, fără elan, robotic, pentru că le-am pierdut din vedere valoarea. În general, nu ne mai deranjează prea tare praful de pe mobile. Îl evităm în numele cîştigului de timp „pentru noi”, doar că odată ce avem puţin timp pentru noi, îl irosim cu fleacuri care sunt departe de a ne aduce vreo bucurie de durată. Gîndim mult şi facem puţin. Iar cînd femeia se simte, ca mine, înţepenită în androgin, gîndeşte şi mai mult şi face şi mai puţin. Ajung astfel la miezul problemei: întoarcerea spre femininul esenţial, aici cu gîndul şi poate, uneori, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi cu fapta.

De curînd am revăzut comedia lui Nea Iancu, Conu Leonida faţă cu reacţiunea. Delicioase personaje, puse în banale situaţiuni. Mai ales pentru un pasionat de tipologii, piesa e un regal, un duo în alb-negru al dinamicii feminin-masculin, în vremi trecute. Eftimiţa e adorabilă prin simplitatea ei, imagine comică, deci caricaturală a femininului tradiţional. Dar caricatură a ceva real şi mai ales demn de preţuit: interesul şi grija faţă de (minima ei) familie.

În faţa patosului şi elanului consortului ei, femeia e perplexă, extaziată. Argumentaţia lui o lasă mută de admiraţie. Dar treaba ei e să grijească de cele trupeşti. Ceea ce şi face fără sentimentul de umilire şi lamentaţiile  contemporane. Eftimiţa nu se consideră slugă a bărbatului, şi nici n-ar avea cum, doar o ţin cu simbrie pe Safta. Pe alte meleaguri, Dominique Loreau, atentă observatoare a societăţii japoneze pe o durată de 30 de ani, atrage atenţia că acolo unde  valorile tradiţionale sunt încă vii, femeia e lipsită de stresul celei occidentale cu privire la ce trebuie şi ce nu trebuie să facă prin casă. Casa e împărăţia ei, e a treia ei piele (a doua fiind straiele), şi are grijă de ea cu multă mîndrie. Valoarea femeii e aşezată bine în domestic, ca o floare în glastră, şi acolo… înfloreşte. Cunoaştem toţi astfel de mame şi de bunici care sunt mîndre de casa lor curată şi de bucatele gustoase, chiar dacă se plîng uneori de prea multă treabă. De aceea filozoful francez Gilles Lipovetski, în A treia femeie, nu se teme de vreun deces grabnic al valorilor tradiţionale.

Să nu mă înţelegeţi greşit, nu propun o întoarcere la femininul mut şi inconştient de sine al Eftimiţei. Admiraţia confuză faţă de consortul ei trebuie înlocuită cu o admiraţie „trează”, în cunoştinţă de cauză, care de obicei nu vine fără trecerea printre furcile caudine ale criticii. Eu visez doar o repreţuire a casnicului şi a masculinului, pe care noi femeile moderne am pierdut-o. Aşa cum am plasat prost şi preţuirea de noi înşine, redusă la partea frivolă a vieţii. Ne iubim secvenţial, doar dacă arătăm bine, şi dacă reuşim să întrezărim o fărîmă de apreciere în ochii altcuiva. Acolo e oglinda noastră, în exterior. Cînd de fapt totul e-nlăuntru. Şi bun şi rău. Aşa că haideţi să dăm jos oglinda de pe perete şi s-o mutăm în dreptul inimii. Şi-o să vedeţi cum se transformă sticla în cleştar.

Pe aripile vîntului

ImagineNu m-am mirat să aflu că din punct de vedere ayurvedic aparţin aerului (vata dosha). Mereu m-am simţit aeriană, neancorată în viaţa concretă, şi dusă de vînt ca o frunză toamna. În general îmi flutură o grămadă de idei prin cap, încep ceva şi mă fură peisajul, reţin repede dar şi uit repede. Calităţile, iarăşi mi le cunosc: sunt creativă, energetică, dar obosesc în primul sfert al maratonului. Mama îmi spune „ceas cu arcul scurt”. Învăţ să mă accept şi să mă înrădăcinez cumva, căci simt nevoia ca excesul de aer ce mă duce pe unde vrea el, să fie fixat în ceva concret. Sunt topită după teorii, dar practica mă omoară, căci pentru ea îţi trebuie energie de cursă lungă, iar asta-mi cam lipseşte. Mă plictisesc repede şi pierd din vedere rostul lucrurilor. Noroc de cărţi care îmi aduc aminte de ce am nevoie şi să preţuiesc lucrurile simple ale cotidianului (Faire le ménage chez soi, faire le ménage en soi, de Dominique Loreau, e una din ele). Cînd eram mai tînără nu-mi plăcea rutina, dar am ajuns s-o apreciez şi chiar s-o caut. Aş vrea să-mi pot crea propriile ritualuri, dar cu doi pui mici, zilele îmi sunt cam zburdalnice. Sufletul are nevoie de „tihnă şi răgaz”, cum spune Andrei Pleşu, ca să poată respira. Mi-a fost bine în anii cînd reuşeam să meditez. Asta m-a ajutat să liniştesc fluturările haotice ale minţii şi să-mi locuiesc mai temeinic trupul. Apoi m-a cotropit viaţa cu nevoile ei presante, iar mie îmi trebuie o fărîmă de nimic ca să deviez de la obiceiurile folositoare, pentru fleacuri care mă bucură pe moment. Inerţia bate-o vina, ne face să alegem mereu drumul cel mai neted, pastila cea mai dulce. Faptul că trăim în epoca juvenilă a satisfacţiei de moment nu mă ajută. Mai ales că nu cunosc decît din cărţi oameni senini, care să aleagă cu maturitate poteca cea îngustă a efortului, în numele unei bucurii tainice şi trainice. Aşa că mă agăţ cum pot de copacul meu lăuntric, cel bătut de multe vînturi şi hrănit de rare ploi. Uraţi-mi să mi se schimbe clima sau să vină sezonul ploios şi prin curtea mea. Ceea ce vă doresc şi vouă.

Sunt Atenă… (continuare)

Problema mea cu Atena e ceva mai adîncă şi mai personală decît am apucat să scriu pînă acum. Gîndurile îmi sunt o capcană dulce, ce mă ţine departe de trăiri neplăcute şi departe de trupul căruia îi găsesc veşnic cusururi. Capcană, pentru că, după zile întregi de tors idei fel de fel, fusul începe să mă înţepe. Devin acră, indiferentă la tot ce ţine de viaţa practică, căreia îi port pică pentru că mă smulge din visare cu cererile ei prozaice. O voce răguşită deja din mine îmi spune că am luat-o pe arătură, că bucuria nu vine de la jocul cu mintea, dar nu mai am putere să-i urmez sfatul şi să mă întorc în suflet. Căci mintea îl vede ca pe ceva anost şi needy, plicticos, ca să nu zic deşertic. Ea vrea provocare şi acţiune, că doar din războiul contrariilor îşi ia hrana, doar acolo e adrenalina şi baterea prietenească pe umăr a Atenei: „Brava tu, fată hăi, ce deşteaptă eşti!” Lucrurile simple sunt extrem de seci pentru raţiune, care simte mereu nevoia să-şi dovedească superioritatea. Dacă nu sunt prea departe de zilele bune, încep să visez sloiuri de gheaţă, sau ape stătute, semn că rîul vital din mine nu mai curge cum trebuie. Dacă sunt prea departe de zilele bune, nici nu mai visez, pentru că oniricul are şi el nevoie de niscaiva firimituri de energie pentru a se contura, iar eu am ajuns de mult la fundul sacului.

Oare sluta Meduza nu e şi un avertisment împotriva excesului de raţiune? Părul ei nu-i şerpuitor, ci şerpesc. Iar pletele sunt, simbolic vorbind, o imagine a gîndurilor, căci tot în cap îşi au rădăcinile. În unele poveşti, eroina ce trece printr-o etapă grea de ucenicie, îşi piaptănă părul ca şi cum şi-ar descîlci gîndurile (Păzitoarea de gîşte a fraţilor Grimm, Fata moşneagului trebuie printre altele, să pieptene jivinele Sfintei Duminici). Si dacă Gorgona e cea care se interpune între noi muritorii şi Atena, oare, pentru a căpăta măcar un dram din înţelepciunea Ei, nu cumva trebuie să ne strecurăm printre şerpii Meduzei?

Nu voi spune să ne ferească Dumnezeu de mrejele Zeiţei, căci aş fi nerealistă, dar cînd cădem în ele, fie ca Dumnezeu să glăsuiască atît de tare în noi încît să amuţească ţîfnoasa minte.

În căutarea magilor: neliniştea ascunsă a sufletului

Deşi a trecut Crăciunul, vă dărui un articol care îmi place mult, despre călătoria celor trei magi, preluat de pe acest site Actualitate – Viata diecezei . E un omagiu călătorului ce mi-a apărut într-un vis cu ochii deschişi. Un nepot, de bunăseamă, al jidovului rătăcitor, dar mai tînăr şi mai în putere, îmbrăcînd cu bucurie multe şi diverse straie, neobosit în veşnica lui preschimbare ca Sfîntul Duh.

Istoria lor este istoria unei călătorii riscante după modelul călătoriei lui Abraham care „a plecat fără să ştie unde merge” (Ev 11,8). Filozoful francez Emmanuel Lévinas a subliniat că mitului lui Ulise care se întoarce la Itaca, trăirii familiare liniştite, trecutului nostalgic, în Biblie se opune istoria lui Abraham şi a magilor care îşi părăsesc patria ca să meargă într-o ţară şi într-o familie necunoscută. Este sensul acelei definiţii foarte frumoase pe care evreii din Vechiul Testament şi-o dau ca fii ai exodului din Egipt: „Noi suntem străini ca părinţii noştri” (1Cr 29,15). Călătoria magilor poate deveni deci emblema vieţii creştine înţeleasă ca urmare, ucenicie, căutare.

Călătoria cere dezlipire, curaj, căutare, speranţă. Cel care este legat de pământ de greutăţile lucrurilor şi ale legăturilor este incapabil să fie pelerin. Cel care este convins că are totul şi că are deja monopolul adevărului nu are neliniştea căutării; el este asemenea preoţilor din Ierusalim din relatarea lui Matei, interpreţi rigizi ai unui cuvânt biblic în care nu se simt implicaţi. Cel care este prea bine plasat în cetatea sa nu are nevoie de Betleem, ba mai mult Betleemul îi apare ca o localitate nesemnificativă din provincie. Dar ştim că şi mulţi se pun în mişcare şi, asemenea magilor, devin pelerini ai adevărului: „Vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă în împărăţia cerurilor împreună cu Abraham, Isaac şi Iacob, iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul din afară” (Mt 8,11-12). La Cristos, pe drumuri misterioase, sosesc cete de creştini „anonimi” asemenea magilor care-l caută fără să-l cunoască încă şi fără să-i ştie numele.” […]

Steaua sus răsare, ca o taină mare

„Într-o minunată omilie greacă atribuită în mod greşit sfântului Ioan Gură de Aur citim acest paragraf frumos: „După anotimpul rece invernal străluceşte lumina primăverii blânde, pământul germinează şi se înverzeşte de plante, se împodobesc ramurile noilor vlăstare şi aerul începe să se lumineze strălucirea soarelui. Dar pentru noi există o primăvară cerească, este Cristos care răsare ca un soare din sânul Fecioarei. El a pus pe fugă norii reci furtunoşi ai diavolului şi a readus la viaţă inimile somnoroase ale oamenilor, risipind cu razele sale ceaţa ignoranţei”. Pentru aceasta, într-o veche inscripţie de pe mormânt cel botezat înmormântat acolo era numit în greacă eliňpais: „fiul soarelui”. […]

Magii devin, aşa cum se spunea, expresia căutării umane care are, însă, la origine o decizie iniţială a lui Dumnezeu care intră cel dintâi pe drumurile lumii, ba mai mult, chiar în „carnea” omenirii. Aproape cu surprindere, sfântul Paul semnala iniţiativa absolută a lui Dumnezeu atunci când afirma că „Isaia îndrăzneşte să spună: Am fost găsit de cei care nu mă căutau – [spune Domnul] -, m-am făcut cunoscut celor care nu întrebau de mine” (10,20).

În celebra sa operă Omul fără calitate, Robert Musil sublinia că „nu este adevărat că un căutător urmăreşte adevărul. Adevărul îl urmăreşte pe căutător”. Cel care vine cel dintâi pe drumurile noastre este însuşi Dumnezeu care, cu steaua adevărului său, îi face pe magi şi pe toţi cei care nu închid ochii sau nu se distrag în superficialitate să contemple lumina aceea.

Poeta americană din secolul al XIX-lea Emily Dickinson scria: „În tăcere o stea galbenă a ajuns / pe tronul său ridicat, / luna şi-a desfăcut părul argintiu / care acoperea faţa ei lustrală. / Toată seara s-a aprins în mod plăcut / ca o sală astrală de sărbătoare. / „Tată”, i-am spus Cerului / „eşti punctual””. La această întîlnire cu Pruncul divin merg cei dintâi săracii şi străinii, cei care au inima curată şi liberă de posesie şi de orgoliu, aşa cum cânta Francis Jammes, sensibil poet francez mort în anul 1938, iubitor al valorilor creştine şi al sentimentelor simple şi delicate: „O, Doamne, nu am, asemenea magilor care sunt pictaţi pe imagini, / aur ca să-ţi ofer. / „Dă-mi sărăcia ta!”. / Nu am, Doamne, nici smirna cu parfum plăcut şi nici tămâie în cinstea ta. / „Fiul meu, dă-mi inima ta!””. Evenimentul magilor devine astfel posibil pentru oricine, prin intermediul darurilor absolute, cele mai dragi lui Dumnezeu, sărăcia profundă şi inima deschisă.

Traducere după L’Osservatore Romano, 6 ianuarie 2008, de pr. Mihai Pătraşcu

El şi Ea

adam-eveSă nu râdeţi de mine, dar simt nevoia să aştern pe hîrtia virtuală calităţile masculine şi cele feminine. Aşa, ca să-mi fie mai clar, să le am la îndemână cînd adorm iar în post şi uit că mai avem şi calităţi. Şi ca să ştiu cine vorbeşte în mine, atunci cînd reuşeşte să iasă la iveală din haosul de emoţii, cîte una mai limpede. Lista rămâne deschisă şi vă invit s-o completaţi.

Femininul      Masculinul
sensibilitatea logica
graţia forţa
pasivitatea, receptivitatea activitatea
tendinţa de a urma iniţiativa
cunoaşterea intuitivă cunoaşterea raţională, logică
subiectivitatea obiectivitatea
interiorizarea exteriorizarea
prudenţa spiritul de aventură
tendinţa de supunere tendinţa de a domina
empatia
compasiunea
răbdarea impetuozitatea
calmul curajul
focul domol focul iute
a hrăni a apăra
toleranţa, îngăduinţa vehemenţa
relativizarea generalizarea
tendinţa spre completudine tendinţa spre perfecţiune
concretizarea, întruparea abstractizarea
practica teoretizarea, analiza
valorizarea emoţiilor valorizarea principiilor, idealizarea
valorizarea familialului valorizarea socialului
atenţia la detalii vederea panoramică, de ansamblu
negocierea
non-verbalul, emoţiile verbalul
conservatorismul
cooperarea competitivitatea
dependenţa, alianţa autonomia
relaţionarea
spiritul de grup individualismul
asocierea disocierea

 

Sunt Atenă, dar mă tratez

Continui cu nedumeririle mele mitice. În episodul de astăzi, Atena, parte din mine, şi ea ca toate zeităţile Olimpului, că ni le revendicăm ca străbuni au ba. Nu fiţi intrigaţi de asocierea mea cu Atena, nu e lipsă de modestie, dimpotrivă. Nu partea ei de lumină voi dezbate azi, nu înţelepciunea ei şi spiritul ei strategic, pe care tare mi le-aş dori. Ci partea ei de umbră, care mă încurcă şi mă sabotează de ceva vreme încoace.

Vă spun cinstit, Atena mi-e profund antipatică. Pentru mine e rece, masculină, bătăioasă, impersonală. Uitaţi-vă doar la privirea ei apoasă, imaginată de Gustav Klimt. Îţi îngheaţă sîngele în vine. Inteligenţa Atenei nu mă impresionează, căci nu e relaţională, nu e feminină. Nu degeaba e fata lui tata, născută din capul lui Zeus ca o migrenă. Simbol al raţiunii, fie, dar unde pînă unde întruchipat de o femeie ? Cînd mintea e mai degrabă asociată cu masculinul. Mă rog, poate simplific eu prea mult lucrurile. Oricum, ca fiică a patriarhatului, Atena mă îngrozeşte, căci reprezintă în ochii mei ceea ce devine o femeie cînd îşi reprimă femininul: defensivă cînd e atacată (Atena poartă scut şi coif), ofensivă mai mereu (s-a născut cu suliţa în mână), adică un bărbat de proastă calitate. Cînd dă prea mare autoritate lumii tatălui, şi nu preţuieşte pe cea a mamei, femeia ajunge atrofiată, dominată de bărbatul lăuntric. Asta pentru că el a devenit, cu timpul, sursa ei unică de putere. Jung ne-a atras atenţia asupra mecanismului ăsta psihic, eu i-am simţit efectul pe propria-mi piele, de prea multe ori. Prea mîndră de inteligenţa mea, n-am ştiut că şi ea e dar de la Dumnezeu, că e adică a Atenei. Iar cînd îţi asumi calităţi divine, şi nu dai Cezarului ce e al Cezarului, îţi atragi furia olimpiană a zeului jignit. Şi atunci ţine-te, apare arsenalul umbros al Atenei: mania perfecţiunii, a contrazicerii de dragul lui „am dreptate”, mania criticii şi a autorităţii, nepăsarea faţă de ceilalţi. Am numit partea asta nenorocită din mine Zmeoaica. Pentru grecii antici era Meduza, adversara Atenei al cărei cap ea îl poartă pe scut, ca şi cum ar vrea să ne atragă atenţia.

Un site splendid de psihologie şi mitologie (http://goddess-power.com) sfătuieşte astfel pe cea care suferă de Atenită: du-te spre zeiţele dragostei, Demetra şi Afrodita, că acolo-i leacul. Am fugit, pa!

Afrodita şi Hefaistos sau amoru’ şi aspiratoru’

ImageMereu m-am întrebat ce le-o fi venit grecilor de-au dat-o pe mîndra Afrodita după şchiopu’ satului, Hefaistos. O fi el harnic, nu zic, da’ parcă nu le şade bine împreună. Singurul lucru care-i leagă pare să fie focul, cel abstract al dorinţei pe o faţă a monedei şi cel concret al fierăriei pe cealaltă. Pe-amîndoi îi arde focul. Nelămurirea mea însă s-a topit cînd am citit un eseu unde era citat Freud şi o întrebare veche de cînd lumea: Ce aduce omului sănătate la cap? Munca şi iubirea. Aha, deci de-aia i-o pus Zeus p-ăştia doi împreună.

Că iubirea face bine, e clar. Da’ cu munca, în general, se împacă omul ca dracul cu anafura. Înseamnă ori că Freud bătea câmpii – ceea ce-l cred în stare – ori la mijloc e un mister. Prefer a doua variantă.

De adevărul spuselor lui moş Sigmund m-a lămurit, ca de obicei, viaţa. Cea casnică. Adică aspiratorul, cu care întreţin relaţii cordiale doar în momente de grea cumpănă lăuntrică, adică la depresii sau nervi. Treptat, am observat nu numai că relele astea trec mai repede cînd faci ceva efort fizic, dar şi că sentimentul de utilitate ce-l însoţeşte nu e deloc de neglijat. Mîndria lucrului făcut cu mîna mea e o bucurie pe care intelectuala din mine o evitase cu mare dispreţ. Dar pe nedrept. Parcă sunt mai femeie cînd port şorţ, aşa că mi-am cumpărat unul ochios tare. Cînd îmi văd familia mâncînd cu plăcere ceva făcut de mine, îmi creşte inima. Un ochi râde dar celălalt plânge amar, cunoscând tendinţa multor mame de a hiperintelectualiza fetele. Căci, prea obişnuite cu cărţile, mîinile le rămîn stângace şi sufletul nu li se mai poate hrăni cu roadele lor. Multă vreme am dispreţuit orice fel de muncă fizică, şi tare-mi pare rău acum, văzând că, lîngă oalele mele, Haritina le adulmecă cu nesaţ aburul. Asta e, mai bine mai târziu decît niciodată. Slavă Domnului că mi-a deschis măcar acum ochii din piept, şi mi-a descleştat mâinile, ca să-mi pot creşte copiii în dragoste şi respect faţă de treburile casnice.

Dar cum rămâne cu amorul? Că mintea mea întortocheată a găsit şi aici zone gri. Ce m-a uimit să descopăr, a fost faptul că iubirea dată e mai aducătoare de bucurie decît cea primită. Că sufletul îmi cîntă atunci cînd curge din el spre ceilalţi dragostea ca un lapte. Generozitatea Afroditei care-şi oferă trupul muritorilor care-i sunt pe plac, e pentru mine o luare aminte despre generozitatea inimii care creşte dăruindu-se. Aşa am înţeles spusele lui Marguerite Duras, din Viaţa materială: că nu e nenorocire mai mare pentru om decît să nu mai iubească. Uite aşa, din preaplinul de dragoste al Afroditei şi din pasiunea lui Hefaistos pentru meşteşug, s-a născut Cupidon, dragostea de viaţă. Să ne trăiască şi să-i primim cu bucurie săgeţile!

Tăcere, substantiv feminin

Image Sunt o mare vorbăreaţă. Am fost tare mîndră de chestia asta pînă am descoperit că efuziunile mele verbale făceau adeseori rău şi mie şi celor dragi. Intuiţia m-a sfătuit prieteneşte ca uneori să-mi ţin gura şi să vorbesc doar după ce trece puhoiul emoţional (a se citi „nervii”). O parte din mine a fost foarte jignită de descoperirea asta şi a refuzat cu încăpăţînare să dea ascultare sfatului. Cum, omul tre’ să se exprime, să spună ce are pe suflet, să se descarce!! Da, îmi răspundea intuiţia, da’ mai acuş. Stai oleacă şi respiră. Gluma e glumă, da’ sfatul nu e uşor de aplicat, iar cei cu firi impulsive ştiu asta la fel de bine ca mine. Raţiunea vrea, da’ rana din noi nu poate. Iar sfatul cu exprimarea emoţiilor poate face mai mult rău decît bine dacă exprimarea asta se face nesăbuit.

Da’ să ne întoarcem la femeie, că asta mă frămîntă de ceva vreme. Ce e în noi specific feminin? Căci eu sunt o feministă diferenţialistă, şi nu cred în egalitatea sexelor, alta decît economică.  Pasiunea pentru mitologie şi etnologie m-a îndreptat spre poveşti. Acolo am remarcat cu stupoare şi o oarecare doză de indignare că femeile nu spun mare lucru. Dau de exemplu poveşti clasice centrate ce feminin ca Frumoasa adormită, Rapunzel, Cenuşăreasa, Albă ca zăpada, Scufiţa roşie, Cele şase lebede. Nu mă interesează aici interpretările sociologilor, căci eu le privesc arhetipal, ca expresii a unei voci din noi ce ignoră tiparele culturale. Spuneţi-i poate înţelepciune populară, vocea inimii, Sine, intuiţie, Gimini cricket, cum vreţi. Iar sufletul în genere tace, strivit fiind de vorbăria eului, de fanfaronada minţii care încearcă mereu să arate cît e de grozavă, să atragă atenţia, căci în tăcere simte că nu există. Cam aşa văd eu fotografia despre orient-occident: sufletul vede dar e mut, mintea nu vede da’ vorbeşte.

Am observat că atunci cînd ascult în loc să vorbesc, parcă într-adevăr văd mai mult. Şi n-am nevoie neapărat să spun ceea ce văd. Mai ales dacă sunt în preajma cuiva. Mulţi n-ar fi interesaţi de ce vede Haritina, adică sufletul meu.

ImageÎmi apar în minte imagini dragi de bătrîne zîmbind cu mîna la gură, de moşnegi scumpi la vorbă. Doar ochii le vorbesc. Poate prima parte a vieţii, care aparţine eului şi impunerii lui în lume, aparţine logosului. Iar a doua, e a contemplării şi a graiului sufletului. Îmi aduc aminte de povestea rusească a Vassilisăi. Sufletul ei e cuprins în păpuşa dăruită de mama ei pe patul morţii. Iar păpuşa o sfătuieşte ca în preajma Babei Yaga, a cotoroanţei, să nu pună prea multe întrebări. Iar asta o salvează pe fată, care primeşte de la Baba Cloanţa un dar aparent lugubru: un craniu cu ochi de foc ce o scapă de mama şi surorile vitrege. Ochii ăştia de foc sunt cei ai înţelepciunii, iar în craniu nu e greu de văzut senectutea pe de o parte, şi cealaltă lume pe de alta, nu a morţii, ci a inimii. 

Occidentul, în proslăvirea actuală a tinereţii, cu toată vîltoarea ei, nu prea agrează vorba „tăcerea e de aur”. Iar obositoarei lupte a contrariilor care ne guvernează viaţa conştientă, e greu să-i pui căluş. Noroc că femininul e vasul emoţiilor, bune şi rele, şi cînd ne aplecăm asupra lui, ni se arată şi cît de futilă e vorba, şi ce frumos cîntă inima cînd mintea tace în sfîrşit. Nu degeaba, cînd trăim un moment de mare emoţie, n-avem nevoie de vorbe. Chiar strică. Iar atunci cînd femeia izbuteşte să-şi exprime zbaterile sufletului, meşteşugarul e de fapt bărbatul interior. Sau animusul pozitiv, cum spunea Jung. Femininul în schimb, anima, are alte trebi. Fac aici deosebirea între feminin şi femeie, pentru că femeia e şi feminin şi masculin deopotrivă. Ca şi bărbatul. De aceea faptul că femeile sunt în genere mai locvace ca bărbaţii nu îmi descurajează argumentaţia. Cantitatea e una, calitatea e alta. Marguerite Duras, în Viaţa materială, observă că, între ele, femeile abordează doar subiecte prozaice: copii, serviciu, bărbaţi, reţete, cosmetică. Partea practică a vieţii, crearea şi întreţinerea ei, e domeniul Evei. Femeia e natură, iar natura e tăcere.

ImageMi se pare că feminismul a fost tare jignit de asocierea femeii cu natura. Dar cred că feministele acelea nu erau mame. Eu una a trebuit să devin mamă ca să încep să fiu mîndră că sunt mai mult natură decît cultură, pe care o las cu mare bucurie în seama bărbaţilor.

Iaca c-am obosit de-atîta discurs. Las bărbatul din mine să pună condeiul jos şi să-şi tragă sufletul. Adică să tacă.     

Olfacta, sau ce bine c-avem nas!

05angier02_600Sunt mare amatoare de parfumuri, în ciuda unui simţ al mirosului destul de rudimentar. Deşi cărnoase şi părînd să promită o oareşcare competenţă în astfel de chestiuni, nările mele nu pot distinge bine diferitele note ce compun un parfum. Îmi spun telegrafic da sau nu, cînd li se dă spre cercetare vreo mireasmă. Aşa, ca un verdict, însoţit uneori de cîte o menţiune fugară: trandafir, liliac, ceva lemnos.

Dar nu scriu azi ca să îmi critic nasul, ci dimpotrivă. Deşi nu e ziua recunoştinţei, ţin pe această cale să mulţumesc şi în scris lui Dumnezeu că mi-a dat nas, căci el reuşeşte adesea să-mi bucure cîte o zi prea banală. Atîta-s de dependentă de el, încît de cîte ori răcesc mai zdravăn intru într-o stare de spleen la gîndul că o să-mi pierd gustul şi mirosul pentru cîteva zile. Triste şi mohorîte zile. Dar şi cînd ne regăsim, ce bucurie şi ce tandreţuri pe noi, ce ne mai răsfăţăm cu cîte şi mai cîte miresme!

Ei, am făcut-o şi pe-asta. Ca să n-aveţi impresia că sufletul nu are nevoie şi de frivolităţi.

Long live our noses!